Aspecte din istoria legislaţiei internaţionale în domeniul protecţiei Patrimoniului Cultural Imaterial

Corina REZNEAC

Rezumat

            În acest articol autorul dezvăluie succint istoria protecţiei patrimoniului cultural imaterial, care este o preocupare internaţională în creştere. Instrumentele legale internaţionale şi iniţiativele de politică în domeniul protecţiei patrimoniului cultural s-au multiplicat şi ar putea să devină obligaţii erga omnes, precum sunt drepturile omului, protecţia mediului etc. Mai sunt evidenţiaţi factorii-cheie care au contribuit la adoptarea Convenţiei UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial din 2003. Protecţia patrimoniului imaterial este relevată prin conceptul de “patrimoniu comun al umanităţii ” ca o preocupare a comunităţii internaţionale. Organizaţiile mondiale ai obţinut un rol mai mare în acest domeniu, moment esenţial pentru dezvoltarea lui.

         1. Preliminarii

         Conceptul de patrimoniu cultural imaterial cuprinde  manifestări ale culturii tradiţionale transmise pe cale orală, cunoscute până acum sub denumirea de folclor sau cultură populară etc. (în engl. – folklife). Definiţia este dată în Convenţia UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003)[1], pentru a completa noţiunea de patrimoniu cultural ce includea obiectele de patrimoniu material, care au devenit subiect al protecţiei internaţionale cu mult înainte. Republica Moldova  a ratificat Convenţia din 2003 la 24.03.2006. Trebuie de menţionat din start că noutatea terminologică propusă de instrumentele legale ale UNESCO nu este neapărat utilizată fidel de toate Statele-parte la Convenţie, cu atât mai mult acest termen nu a intrat în uzul tuturor mediilor academice etc. din lume. Totuşi, acest concept complex, precum ţi Convenţia din 2003 ca instrument UNESCO care a creat politici publice internaţionale şi naţionale, a evoluat din/prin noţiunea de patrimoniu cultural, şi trebuie privit ca fiind strâns legat de ea, dar şi de cea a diversităţii culturale şi de patrimoniul natural[2]. Noul concept se deosebeşte de noţiunea cultură populară/folclor fiind mai larg. Viziunea UNESCO e că patrimoniul cultural material şi imaterial trebuie protejat ca „o moştenire a umanităţii în întregime”, în sensul că de fapt comunitatea internaţională şi-a luat un angajament să-l protejeze şi să-l prezerveze, iar organele UNESCO administrează cooperarea şi asistenţa internaţională prin instrumentele sale. Scopul acestui eseu este de a prezenta succint istoria creării acestui concept în domeniul ocrotirii patrimoniului cultural ca un subiect de drept internaţional. Pe lângă aceasta, ne propunem să evidenţiem pe scurt impactul adoptării Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (Paris, 17.10.2003) asupra jurisdicţiei domestice.

         Tot mai mulţi cercetători, aşa cum subliniază Fr. Francioni, conştientizează că valorile creaţiei umane şi patrimoniul natural şi cultural sunt de nedivizat[3], spre exemplu, atunci când analizăm habitatul uman, tradiţiile unui popor sau ale unei comunităţi, când descriem o metodă de cultivare a solului, o tehnică de ornamentare, istoria unei localităţi etc. Comunitatea internaţională a preferat în locul noţiunii bun cultural pe cea de patrimoniu cultural, iar după dezbateri lungi de aproape două decenii, pentru că bunurile materiale cuprind şi poartă în acelaşi timp valori spirituale, tradiţii, cunoştinţe atribuite de om, la înc. sec. al XXI-lea a fost elaborată de către de către UNESCO o convenţie care să conţină definiţia şi principiile de protecţie a culturii tradiţionale orale.

         În anul 2006, la 24 martie Republica Moldova a ratificat Convenţia din anul 2003, aceasta completând lista altor instrumente internaţionale în domeniul patrimoniului cultural[4], asumându-şi responsabilitatea de a îngriji patrimoniul cultural imaterial de pe teritoriul său pentru a diminua riscurile pierderii lui, pentru a prevedea folosirea abuzivă în procesul globalizării, a schimbărilor permanente[5]. Convenţia, ca şi toate instrumentele de acest tip, conţine prevederi generale despre ce şi cum trebuie salvgardat. La nivelul impactului prevederilor Convenţiei în cadrul statelor suverane, putem evidenţia două aspecte importante din prevederile acesteia. Anume obligaţia statelor de a documenta, conserva, sensibiliza populaţia la diferite nivele privind salvgardarea PCI, cu prevederea foarte importantă – „să identifice şi să definească elementele patrimoniului cultural imaterial (...) , cu participarea comunităţilor, grupurilor şi organizaţiilor neguvernamentale cunoscute”[6] .  Ultima prevedere amintită a Convenţiei e legată de o alta, unica care obligă la anumite acţiuni concrete în mod obligatoriu Statele-parte, şi anume de a elabora „unul sau mai multe inventare ale patrimoniului cultural imaterial existent pe teritoriul său”[7] şi de a raporta despre inventariere în rapoartele periodice. Aceasta cât priveşte strict conţinutul normativ, iar practica implementării Convenţiei din 2003 la nivel naţional în multe din statele semnatare este diferită, cu diverse dificultăţi, care datorită cooperării internaţionale pot fi împărtăşite, în vederea îmbunătăţirii. Pentru a fi elocvenţi, aducem exemple pro sau contra,  care ne-au fost accesibile. Unele principii conţinute în document sunt lăudate de experţi din diferite ţări[8], de exemplu pentru faptul că organele sau persoanele abilitate cu gestionarea şi documentarea PCI trebuie să consulte şi să implice comunitatea, sau pentru că este stipulat ca statul să facă tot posibilul pentru a educa tânăra generaţie. Altele puncte din Convenţie sunt criticate, afirmându-se că obligaţiile Convenţiei au fost transformate în recomandări opţionale, iar funcţionalitatea inventarelor este „controversată” etc.[9] Vom arăta evoluţia acestui instrument care stă la baza normelor de prezervare a patrimoniului cultural imaterial (PCI), pentru a uşura înţelegerea principiilor şi scopurilor care urmează să fie atinse la nivel local, naţional şi internaţional pentru protecţia patrimoniului imaterial, aşa cum este gandit în Convenţie. Hilla Meller, în articolul „Internaţionalizarea normelor domestice şi Patrimoniul Cultural Imaterial”[10] scrie că, în opinia ei, Convenţia din 2003 este un succes normativ, “pentru că fiind o parte a Naţiunilor Unite, apelul internaţional al UNESCO şi legitimitatea acesteia sunt, poate, de cel mai înalt ordin în sistemul actual de administrare globală”[11].

2. De la Folclor – proprietate intelectuală la Patrimoniu cultural imaterial: crearea unui instrument de drept internaţional

         Patrimoniul cultural imaterial cuprinde „tradiţi orale şi expresii”, „practici sociale”, „ritualuri şi evenimente festive”, „cunoştinţe şi practici ce vizează natura şi universul, meşteşugurile tradiţionale”.[12] Acestea sunt elementele de folclor şi cultură tradiţională care se conţin în definiţia prevăzută în Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. În opinia teoreticianului Janet Blake, definiţia dată, cuprinsă în unul din instrumentele UNESCO, înseamnă „recunoaşterea conţinutului acestei definiţii ca unul din elementele ce trebuie protejate la nivelul legislaţiei internaţionale, legat de dreptrurile culturale ca drepturi ale omului”[13].

         Unii cercetători în domeniul protecţiei patrimoniului cultural, precum Hilla Meller,[14] dar şi Fr. Francioni consideră că, de fapt, Convenţia UNESCO pentru protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural din anul 1972 a fost un moment crucial în începutul ideii ocrotirii patrimoniului imaterial. Iar conţinutul Convenţiei din 2003 trebuie de înţeles în corelaţie cu acel al Convenţiei din anul 1972. Istoria măsurilor întreprinse pentru protecţia patrimoniului imaterial revelează unele detalii care completează această afirmaţie. Pentru că s-a scris putin, subliniază şi H. Meller[15], despre promovarea normelor domestice pentru adoptarea la nivel internaţional al unor norme în domeniu, adică despre rolul de advocacy jucat de unele ţări pentru protecţia acestui patrimoniu, vom acorda atenţia asupra instituţionalizării Convenţiei UNESCO privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

           Înainte ca UNESCO să pornească pe calea elaborării unui instrument legal internaţional pentru protecţia folclorului, au existat multiple încercări de a reglementa din punct de vedere normativ protecţia acestuia de către diverse organizaţii internaţionale, inclusiv Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (WIPO, în engl.), care este, de asemenea, o organizaţie ONU[16]. Kamran Imanov din Azerbadjan afirmă că la începuturi, prin anii 1970-1980 „ideea protecţiei expresiilor folclorului era privită în cadrul legislaţiei privind drepturile de autor”[17] .

           La Conferinţa diplomatică de la Stolckholm în anul 1967 a fost un prim pas pentru protecţia internaţională a expresiilor folclorului prin folosirea copyright-ului, în noile articole elaborate pentru completarea Convenţiei de la Berna (art. 15 4(a)), era prevăzută şi protecţia folclorului. În această perioadă fost adoptată legislaţia naţională pentru a proteja folclorul în cadrul dreptului de autor în unele ţări din America Latină şi Africa. Ceea ce a întâmpinat anumite dificultăţi, fiindcă, după cum explică K. Imanov mai toate sistemele de proprietate intelectuală nu recunosc  faptul că de fapt “creatori şi proprietari ai patrimoniului cultural şi ai drepturilor legate de acestea, de rând cu indivizii, pot acţiona, de asemenea, şi etniile, popoarele, naţiunile (…)“[18]. Doar o mică parte din folclor nimerea sub incidenţa dreptului de autor. A fost aplicat copyright-ul ca formă de proprietate intelectuală pentru folclor cel mai des[19]. Sunt drepturi economice şi morale stipulate în cadrul legilor privitor la copyright. Cele morale vizează dreptul de a păstra integritatea elementelor folclorice şi dreptul de a fi înştiinţat ca autor al piesei. Trebuie de spus că aceasta presupunea, în practică, să demonstrezi că un element sau altul aparţine unui autor de neidentificat[20]. Iar când acesta este deţinut de o comunitate apar probleme la procesul de autorizare. Conceptul de drept exclusiv de autor asupra patrimoniului imaterial este, totuşi, incompatibil cu obiceiurile comunităţii în care el este deţinut. Dreptul la proprietate se realiza nu tocmai în accepţia tipic occidentală a proprietăţii. Janet Blake, explică că, de exemplu, „proprietatea asupra patrimoniului aborigenilor este administrată de un sistem complex de obligaţii şi artiştii operează în cadrul sistemului şi strict conform regulilor tradiţionale.”[21] Cât priveşte protecţia de design-ul industrial, sub incidenţa acestui tip de prevederi intră simbolurile tradiţionale, motivele artistice etc.[22] Deşi, aceeaşi Janet Blake e de opinia că e mult mai important de protejat integritatea motivului/simbolului, decât valoarea comercială a acestuia[23]. Pe lângă eforturile depuse de UNESCO (vom descrie mai jos), WIPO a impus pentru folclor statutul de obiect de proprietate intelectuală netradiţională, formulând cerinţe concrete pentru utilizarea folclorului, iar încălcarea lor e interpretată ca ilegală sau ca acţiune ce aduce prejudicii[24].

         Datorită ţărilor din Africa, prin intermediul Organizaţiei Africane a Proprietăţii Intelectuale, în anul 1977 subiectul protecţiei folclorului a fost inclus pe agenda comunităţii internaţionale.[25] În acest an a fost adoptată de WIPO Convenţia privind Proprietatea Intelectuală Africană (Bangui), cu prevederi privind protecţia folclorului care privesc creaţiile folclorului ca o categorie separată de lucrările artistice şi literare tradiţional protejate de copyright[26].

         Există opinii diferite, totuşi, privitor la întâietatea unor state în includerea subiectului legat de ocrotirea folclorului pe agenda UNESCO. T. Kono şi J. Blake sunt de opinia că întâietatea îi aparţine Boliviei. În anul 1973 această ţară a cerut Secţiei Cultură UNESCO să fie protejată arta populară şi patrimoniul cultura al  tututor naţiunilor[27] şi în anul 1975 să examineze propunerea de a elabora un Protocol adiţional la Convenţia Universală Copyright (adoptată în 1952). T. Kono menţionează că UNESCO a preferat să privească problema mult mai vast, deşi Bolivia a insistat asupra acestei metode de protecţia a folclorului. Un moment important este totuşi că, în final, UNESCO şi WIPO au căzut de acord că e nevoie de o abordare a protecţiei internaţionale a acestui patrimoniu, şi că UNESCO va examina problema salvgardării lui intedisciplinar, iar WIPO va examina aspectele protecţiei din punct de vedere al proprietăţii intelectuale.[28] Drept urmare, în 1982 UNESCO şi WIPO au adoptat Prevederile Model pentru Legile Naţionale privind Protecţia Expresiilor Folclorului împotriva acţiunilor ilicite sau altor prejudicii.[29] Dar foarte puţine ţări au adoptat legi naţionale pentru a proteja folclorul folosind Prevederile Model din 1982. Între timp UNESCO la diferite reuniuni interguvernamentale a abordat subiectul politicilor culturale (chiar un Program Comparativ privin Patrimoniul Cultural Imaterial, ce a inclus promovarea tradiţiilor, limbilor, a modului diferit de viaţă etc.), iar în 1979 a  iniţiat chiar şi evaluarea protecţiei folclorului în Statele membre – Chestionarul privitor la Protecţia Folclorului[30].

         O etapă care întrevede primii paşi în crearea conceptului patrmoniu cultural imaterial constituie întemeiarea în 1982 a Comitetului UNESCO al Experţilor Guvernamentali privitor la Salvgardarea Folclorului, în cadrul căruia UNESCO a creat o secţie aparte – Secţia pentru Patrimoniul Non-material. La o întrunire a Comitetului la Paris în anul 1985 s-a decis a elabora un studiu privind posibilitatea creării unui instrument care să conţină principii generale care ar conduce Statele să adopte măsuri legislative pentru salvgardarea folclorului.[31] Astfel în 1989 a fost adoptată de către UNESCO Recomandarea privind Salvgardarea Culturii Tradiţionale şi a Folclorului, „un pas semnificativ în protecţia internaţională a patrimoniului cultural – „culturii tradiţionale şi a folclorului” printr-un instrument internaţional.”[32] J. Blake analizează minuţios Recomandarea şi menţionează câteva neajunsuri, privind-o ca o bază pe care se poate elabora o convenţie internaţională pentru acest domeniu. Ea scrie că textul are unele lacune, pe alocuri nefiind clar “grupul pentru care şi de către cine folclorul ar trebui salvgardat.”[33] Un alt neajuns al Recomandării din anul 1989 ar fi faptul că nu se referă deloc la cunoştinţele tradiţionale, precum şi ignorarea culturii urbane “bazată pe cultura tradiţională”. Ineficienţa Recomandării, oglindită în rapoartele Statelor către UNESCO ademonstrat priorităţile ţărilor respondente erau slavgardarea, diseminarea şi foarte puţine acordau atenţiei conservării in situ.[34] Specialiştii în domeniul patrimoniului cultural (T. Kono, J. Blake, H. Meller, A. Yusuf  etc.) apreciază acet instrument UNESCO ca unul care a avut o importanţă majoră în a spori conştientizarea importanţei acestui tip de patrimoniu. Apoi, la iniţiativa Coreei a fost instituit Programul Tezaure Umane Vii. Această iniţiativă ne face să menţionăm că există, spre exemplu, opinia teoreticianului Hilla Meller, şi a altor voci, care numesc Japonia pioner în domeniul PCI şi ţară care dintre toate a avut un rol aparte în iniţiativele de instituţionalizare a patrimoniului imaterial.

         În primul rând pentru că Japonia are legislaţie în domeniu din anul 1950. Legea pentru Protecţia Proprietăţilor Culturale din 1950 e considerată începutul protecţiei patrimoniului cultural imaterial în Japonia. Această lege a suferit amendamente importante în anul 1954[35]. Conţine prevederi pentru preservarea „tezaurelor umane vii”, subiectele legii fiind nu doar artefactele, dar şi oamenii, habitatul lor[36]. În varianta din anul 1954 ea avea două categorii de proprietăţi culturale intangibile: „proprietăţi culturale intangibile” („desemnate”) şi „proprietăţi culturale intangibile care necesită documnetare şi alte măsuri”. Era împărţită pe secţiuni privind Materiale Folclorice Intangibile, iar cele tangibile aparte. În anul 1975 prevederile au fost amendate fiind introdus termenul „Proprietăţile Culturale Folclorice Intangibile”. Influenţa legislaţiei din Japonia a fost mare, pentru că politica acesteia în domeniul protecţiei patrimoniului cultural a servit drept model pentru alte ţări, în primul rând pentru Coreea, apoi Thailanda, Franţa etc.[37]Amintitul program UNESCO Tezaure Umane Vii a fost susţinut la nivel practic de Japonia, chiar dacă a fost o iniţiativă a Coreei. Diplomatul japonez Koichiro Matsuura a oferit asistenţă în programele referitor la patrimoniul cultural imaterial, inclusiv în elaborarea Convenţiei din anul 2003[38].

         Putem totaliza, deci din 1989 până în 2003 în cadrul UNESCO s-a maturizat conceptul patrimoniului cultural imaterial, plecând de la folclor, cultură tradiţională, patrimoniu non-material, tezaur uman, şi ajungând la salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. În anul 2001 UNESCO a făcut publice primele 19 elemente declarate Capodopere ale Patrimoniului Oral şi Intangibil al Umanităţii (program lansat în anul 1998)[39], a fost propus Programul Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial şi Lista de Elemente PCI care necesită Salvgardare Urgentă, iar în anul 2003 a fost adoptată Convenţia pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. În practică se observă că adoptarea şi intrarea Convenţiei în vigoare în 2006 a produs schimbări în viziunea protecţiei folclorului în lume. A impus, mai mult sau mai puţin, statele membre ale UNESCO să adopte legi conform principiilor generale ale Conveniei din 2003. Şi Republica Moldova a elaborat în anul 2010 un proiect de lege în acest sens, responsabilă de acest proiect fiind Comisia Naţională de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial al Republicii Moldova, care are şi abilităţi de coordonare a Strategiei Naţionale de Salvgardare a PCI[40].

         Deşi legile internaţionale în domeniul protecţiei patrimoniului cultural nu sunt recunoscute ca obligaţii erga omnes, precum sunt drepturile omului, protecţia mediului etc., aşa cum subliniază Fr. Francioni, promovarea intereselor comunităţii internaţionale în legislaţia naţională din întreaga lume în acest domeniu este o reuşită a organizaţiilor internaţionale, dar mai ales a UNESCO, care a dat dovadă de un „angajament constant pentru dezvoltarea noţiunii de patrimoniu cultural care formează o parte constituientă al interesului general al umanităţii”[41].

Note şi referinţe bibliografice: