IV. INSTRUMENTE MUZICALE TRADIŢIONALE
Dr. Victor GHILAŞ
În cultura orală din Republica Moldova din trecut şi prezent, instrumentele muzicale reprezintă un segment important de transmitere a mesajelor pe calea sunetelor sau pentru a susţine prin sunet şi ritm cântecul, dansul, jocurile teatralizate dramatice, ceremoniile vieţii de familie, munca, vânătoarea ş.a.
În sensul larg al cuvântului, instrumentele muzicale sunt, înainte de toate, un mijloc de emitere de către persoana fizică a sunetului în afara propriului organism şi, totodată, o modalitate de completare a resurselor oferite, în acest sens, de propriul său corp. Totuşi, nu toate instrumentele muzicale întâlnite în cultura artistică a unui popor pot fi considerate tradiţionale. Pentru ca instrumentele muzicale din cultura nonliterată să fie creditate cu acest atribut, ele trebuie evaluate prin prisma unor criterii speciale.
Unul dintre acestea este acela al dăinuirii şi funcţionării. Instrumentul muzical poate fi considerat tradiţional sau popular, dacă persistă în obiceiurile şi ritualurile populare, exercită anumite funcţii în viaţa poporului.
Caracterul de răspândire etnică şi socială. În virtutea faptului că aria de răspândire a unor instrumente depăşeşte cadrul muzicii tradiţionale (în spaţiul carpato-dunărean astfel de instrumente sunt vioară, violoncelul, violă, contrabasul, trompeta ș. a.), organologia contemporană propune ca asemenea instrumente să fie numite “populare în sensul larg al cuvântului”, iar cele utilizate numai în practica folclorică (la noi – cobza, fluierul, buciumul ş.a.) – “populare în sensul îngust al cuvântului”;
Însuşirile constructive şi muzical-interpretative. Unele instrumente, transferate dintr-un spaţiu cultural-geografic în altul, nu suferă modificări în construcţie, acordaj, în calităţile muzical-acustice, în principiile de emitere a sunetului etc. Altele, dimpotrivă, adaptându-se într-un mediu sau cultură nouă, acomodându-se altui sistem muzical stilistic, contracarează de la meşterii populari, interpreţii de folclor unele modificări atât constructive, cât şi de acordaj, sau în principiile de emitere sonoră, sau în principiile de emitere sonoră. Primele ar putea fi nominalizate drept instrumente cu însuşiri ereditare, celelalte – cu însuşirile ereditare transformate;
Modul şi sfera de confecţionare a instrumentelor muzicale. Importantă este existenţa tradiţiilor locale în confecţionarea, practica de producere a instrumentelor muzicale în mediul popular. Atunci când unul şi acelaşi instrument este confecţionat atât de meşterii populari, cât şi de fabrică (de exemplu, vioara) factorul decisiv pentru clasificarea instrumentelor în categoria “popular” îl are aplicarea lui. Remarcăm şi de astă dată că existenţa tradiţiilor sau lipsa acestora în practica populară este un fenomen istoric.
Având în vedere aceste considerente, se poate sintetiza o definiţie a instrumentelor muzicale tradiţionale, care s-ar rezuma la următoarea formulare: instrumentele muzicale sunt un produs al activităţii umane ce funcţionează într-un sistem cultural-istoric constituit; o modalitate de comunicare artistică sonoră, menită să completeze resursele oferite de organismul uman, să lărgească posibilităţile sale de exprimare bazate pe limbaj articulat şi care sunt utilizate drept mijloc de realizare a fenomenului ce prezintă în sistemul dat muzica tradiţională.
Instrumentele muzicale folosite în cultura de tradiţie orală din Republica Moldova sunt multiple şi diverse. În cercetările organologice, studierea acestora se sprijină pe următoarele temeiuri:
Terminologia (denumirea/numirile populare ale instrumentului, ale pieselor constituente şi auxiliare);
Ergologia şi tehnologia (descrierea instrumentelor respective, forma sub care se înfăţişează şi materialele din care sunt confecţionate, precum şi părţile lor componente, îndeosebi cele care produc sunetul, dimensiunile, ornamentarea, simbolurile etc.);
Tehnica de interpretare şi posibilităţile muzical-acustice (principiile de emiterea a sunetului, posibilităţile sonore – scară muzicală, ambitus, registre, timbruri varietăţi sonore, acordajul şi eventualele lui devieri, potenţialul melodic şi armonic);
Repertoriul (caracterizarea instrumentelor din perspectiva repertoriului este domeniul cel mai dificil şi mai puţin studiat, deoarece documentele scrise din trecut, adică notaţiile muzicale sau lipsesc, sau aparţin unei perioade istorice mai recente);
Finalitatea aplicării (elucidarea chestiunilor de ordin etnografic, sau, mai bine zis, diferenţierea funcţională a instrumentelor: estetice, de cult, cotidiană sau auxiliară în procesul muncii, în scopuri magice, pentru semnalizări etc.);
Istoria şi răspândirea (nu e cazul studierii provenienţei şi răspândirii instrumentelor în genere, ci numai dezvoltarea în timp şi răspândirea lor geografică în spaţiul dat).
Instrumentarul muzical popular de la noi se încadrează clasificării cvadruple, admisă încă de teoreticienii indieni şi adoptată (la 1878) de acusticianul şi muzeograficul belgian V. Mahilon, care, în baza principalului material vibrator, stabileşte patru categorii de instrumente muzicale (autofone, membranofone, aerofone, cordofone). Ulterior, această clasificare este perfecţionată şi completată, pentru că din 1914, să se răspândească sistemul muzicologilor germani E. Hornobostel şi C. Sachs. Aceştia ierarhizează instrumentele muzicale după natura corpului vibrator, după modul de emitere a sunetului şi după construcţie – metodă acceptată de către organologul român T. Alexandru (în 1956) în lucrarea “Instrumentele muzicale ale poporului român”. Orânduirea sistemică în discuţie, deşi poate fi, eventual, îmbunătăţită, poate totuşi servi drept un util instrument de lucru, astfel încât aranjarea organologică propusă prevede patru mari familii instrumentale ordonate după aceste principii:
idiofone sau autofone (cu sunet nedeterminat şi cu sunet determinat), al căror sunet este produs (prin lovire, frecare, ciupire sau suflare) de vibraţiile propriului corp (biciul, clopoţeii, drâmba, duruitoarea, pintenii, talanga, toaca, zurgălăii);
membranofone (cu sunet nedeterminat) cu una sau două membrane rigidizate prin întindere, al căror sunet este creat prin lovire sau frecare (buhaiul, daireaua, darabana, duba, toba);
aerofone (de lemn sau alamă), în care vibrează coloane de aer puse în vibraţie fie direct prin buzele interpretului, fie printr-o deschizătură, numită gură de fluier, fie direct prin buzele interpretului , fie printr-o deschizătură, numiră gură de fluier, fie prin fluier, fie prin intermediul anciei batente (armonica, buciumul, cavalul, cimpoiul, clarinetul, cornul, flautul, fluierul, muzicuţa, naiul, surla, taragotul, tilinca, trâmbiţa, trompeta);
cordofone al căror sunet este generat de coarde rigidizate prin întindere deasupra unei cutii de rezonanţă amplificatoare, prin lovire (ţambalul), ciupire (chitara, cobza, ţitera) sau fricţionare (contrabasul, lira, vioara, viola, violoncelul).
Clasificarea propusă exclude ierarhia instrumentelor populare româneşti aşa-numitele pseudoinstrumente (după T. Alexandru). Metoda cea mai simplă de imitaţie instrumentală este fluieratul, şuieratul şi dârlăitul – procedee naturale, prin care executantul se străduieşte să le dea un caracter instrumental. Alte pseudoinstrumente de suflat sunt frunza, firul de iarbă, coaja de copac, solzul de peşte. Deopotrivă cu instrumentele muzicale adevărate, aceste procedee, sunt deseori acceptate în mediul tradiţional ca mijloace de exprimare artistică.
Pseudoinstrumentele
IV.1. Frunza.
IV.2. Firul de iarbă.
IV.3. Coaja de mesteacăn.
IV.4. Solzul de peşte.
(v. Tradiţii şi expresii ale artei sau practicii muzicale; Sărbători, obiceiuri, rituri; Tehnici şi cunoştinţe legate de meşteşugurile tradiţionale).
Idiofonele sau autofone din metal cu sunet determinat
IV.5. Clopotele
IV.6. Drâmba
Idiofonele sau autofone din metal cu sunet nedeterminat
IV.7. Clopoţeii.
IV.8. Pintenii.
IV.9. Tălăncile.
IV.10. Zurgălăii.
Idiofonele sau autofone din lemn (sau alt material) cu sunet nedeterminat
IV.11. Beţe şi plăci de lovit.
IV.12. Duruitoarea.
IV.13. Harapnic.
IV.14. Maracas (tărtăcuţe elipsoidale uscate cu pietricele, sâmburi, grăunţe, boabe etc. introduse în interior).
IV.15. Morişca.
IV.16. Toaca.
Membranofone cu sunet nedeterminat
IV.17. Buhaiul.
IV.18. Daireaua.
IV.19. Darabana.
IV.20. Toba de mână.
IV.21. Toba mare.
IV.22. Toba mică.
IV.23. Tumbelechi.
(v. Tradiţii şi expresii ale artei sau practicii muzicale; Sărbători, obiceiuri, rituri; Tehnici şi cunoştinţe legate de meşteşugurile tradiţionale).
Aerofone polifonice
IV.24. Acordeonul.
IV.25. Armonica.
IV.26. Armonica de gură.
IV.27. Baianul.
IV.28. Cimpoiul.
Aerofone labiale
IV.29. Cavalul.
IV.30. Flautul (drept sau cu dop).
IV.31. Fluier îngemănat.
IV.32. Fluier moldovenesc (fără dop).
IV.33. Naiul.
IV.34. Ocarina.
IV.35. Tilinca.
Aerofone cu ancii
IV.36. Clarinetul.
IV.37. Saxofon.
IV.38. Surla.
IV.39. Taragot.
Aerofone cu ambuşură din lemn şi alamă
IV.40. Buciumul.
IV.41. Cornetul.
IV.42. Cornul (de semnalizare, de vânătoare, corn de postă, corn natural).
IV.43. Fligornul.
IV.44. Goarna.
IV.45. Trombonul.
IV.46. Trompeta.
Cordofone cu coarde ciupite
IV.47. Chitara.
IV.48. Cobza.
IV.49. Tamburiţele.
IV.50. Ţitera sau Cetera.
Cordofone cu coarde lovite
IV.51. Ţambalul mare (de concert).
IV.52. Ţambalul mic.
Cordofone cu coarde cu arcuş
IV.53. Braciul sau vioala.
IV.54. Contrabasul.
IV.55. Gadulca sau Gudulca.
IV.56. Vioara.
IV.57. Violoncelul.
Formaţii instrumentale
IV.58. Banda lăutarilor.
IV.59.Taraful.
IV.60. Fanfara.
Confecţionarea instrumentelor muzicale
IV.61.Meşteri de instrumente muzicale.
IV.62.Meşteri de jucării instrumente muzicale.
(v. Tradiţii şi expresii ale artei sau practicii muzicale; Cunoştinţe, practici şi simboluri despre om, natură şi cosmos; Tradiţii şi expresii ale artei sau practicii coregrafice; Tradiţii şi expresii ale artei cuvântului; Sărbători, obiceiuri, rituri; Tehnici şi cunoştinţe legate de meşteşugurile artistice tradiţionale).
Bibliografie:
- Alexandru, Tiberiu. Instrumentele muzicale ale poporului român. Bucureşti, ESPLA, 1956, p.105-118.
- *** Arta muzicală din Republica Moldova. Istorie şi modernitate. Chişinău: Grafema Libris, 2009.
- Badrajan, Svetlana. Chiseliță, Vasile. Muzica în contextul obiceiului de nuntă // Revista de etnologie, nr.3, Chişinău, 2001, pp.188-193.
- Badrajan, Svetlana. Nunta în cadrul ciclului vieţii // Cultura populară şi contemporaneitatea, Chişinău: Tipografia centrală, 2001, pp.22-34.
- Badrajan, Svetlana. Muzica în ceremonialul nupţial din Basarabia. Cântecul miresei, Chişinău: Epigraf, 2002.
- Blajinu, Dumitru. Cântă inima şi dorul. Chişinău: Cartea Moldovei, 2000.
- Blajinu, Dumitru. Antologie de folclor muzical. 1107 melodii şi cântece din Moldova istorică, Constanţa: Ex Ponto, 2002.
- Blajinu, Dumitru. Rapsodul Filip Todiraşcu. Chişinău: Pontos, 2002.
- Botnaru, Victor. O cobză valoroasă // Buletin ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie.Serie nouă.Vol. 1 (14), Chişinău, 2004, p.185-186.
- Botnaru, Victor. Contribuţii la studierea cobzei // Buletin ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie. Serie nouă.Vol. 11 (24), Chişinău, 2009, p.216-226.
- Chiseliţă Vasile. Muzica instrumentală din nordul Bucovinei. Repertoriul de fluier. Chişinău: Ştiinţa, 2002.
- Chiseliţă Vasile. Melodii tradiţionale la fluier din nordul Bucovinei. Chişinău: Ştiinţa, 1993.
- Georgescu, Lucilia. Relaţia lăută-cobză în picturile mănăstireşti din Moldova de nord. În: Revista de Etnografie şi Folclor. 12 (1967), nr.2, p.133-145.
- Ghilaș, Victor. Muzica etnică. tradiție și valoare, Chișinău: Grafema Libris, 2007.
- Ghilaş, Victor. Doina moldovenească în contextul muzicii tradiţionale contemporane // Folclorul şi contemporaneitatea: conservarea, revitalizarea şi valorificarea culturii tradiţionale, Chişinău: Grafema Libris, 2006, pp.81-93.
- Ghimpu Simion. Nunta şi alte obiceiuri moldoveneşti. Chişinău: Literatura artistică, 1990.
- Stoianov, Petru. 500 melodii de jocuri populare din Moldova, Chişinău: Cartea moldovenească, 1972.
- Ştefănucă Petre. Hora în regiunea Iurcenilor //Sociologie Românească, an.III, (Bucureşti), 1938, nr. 10-12, p. 534-547.
- Vizitiu, Ion. Instrumentele muzicale populare moldoveneşti. Chişinău, Literatura аrtistică, 1979, p.17-19.
- Zamfir, Constantin. Contribuţii la cercetarea instrumentelor populare. Cobza. În: Muzica. 3 (1953), nr. 2, p.49-53.
- Визитиу, Жан, Молдавские народные инструменты. Кишинев, Литература артистикэ, 1985, р. 151-161.
- Găluşcă, Tatiana, Nicola Ioan R.. Folclor român din Basarabia (ediţie îngrijită de Grigore Botezatu şi Tudor Colac), Chişinău: Ştiinţa, 1999.
- Стоянов, Пётр. Ритмика молдавской дойны. Chişinău: Ştiinţa, 1980.
- Флоря E. Молдавский музыкальный эпос. Chişinău: Ştiinţa, 1989.
