1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:
Nume general: Snoava
Nume locale: Poveste, Jâtie, Taclale, Bazaconii, Glumă, Banc
Snoava este o specie a povestirii populare, ce reprezintă comic, preponderent realiat şi epic detaliat, un subiect sau o înlănţuire de motive (V. Cirimpei). E o naraţiune scurtă, de obicei, alcătuită dintr-un singur episod cu intenţii satirizante despre fapte din realitatea de toate zilele, în care dimensiunile realiste sunt exagerate, doar cât îngăduie limitele verosimilului (Ov. Bârlea). Motivele satirizate în snoavă fiind cele mai la îndemână în roată lumea – prostia, lăcomia, – e firească răspândirea şi circulaţia snoavei pe oriunde, fără frontiere.
2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare
Snoava declanşează râsul, satirizează, dar nu provoacă indignarea ascultătorului. Întrucât snoava pândeşte deficienţile omeneşti, în centrul atenţiei stă totdeauna personajul negativ. Personajul pozitiv are rol secundar – de a-i oferi personajului central situaţii de manifestare, iar în final de a-l pedepsi ori ridiculiza (ceea ce înseamnă, în limbajul speciei, acelaşi lucru).
Snoava se declanşează în stările de spirit declanşate de anecdotă, cu condiţia unui răgaz mai „epic”. snoava e gustată şi de copiii mai răsăriţi, dar ea nu se manifestă în locul poveştii potrivite înainte de culcarea micuţilor.
O pauză, o grupare de bărbaţi, careş-i fac un respiro în plinul nunţii ori a cumătirei, ori a altei sindofii de familie e condiţia / preludiul ideal al declanşării snoavei. Condiţia întotdeauna e povestitorul cu har, de regulă cunoscut în comunitate. Tot acesta oferă cu o snoavă dezgropată din vechile tainiţe o mică înseninare, prin hohote de râs (asta-i finalitatea), în chiar cea mai banală pauză de lucru.
Scena cultă, calendarul sărbătorilor, inclusiv (ori în primul rând) cele dedicate răsului (1 aprilie la noi) fac din snoavă marfă anume căutată, iar festivalurile folclorice, orientate spre autentic, triază moştenirea comuinităţii, tăinuită în cele mai nebănuite cotruţe ale memoriei, ivind, din când în când, grăuncioare valoroase de voie bună, ambalate în hainele snoavei.
Publicarea snoavei în reviste şi cărţi influenţează / impulsionează circulaţia speciei, dar nu literalmente – în ecuaţii mai complexe, dependente de prezenţa povestitorului de snoave, povestitorului cu har.
3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:
Snoava, ca şi anecdota, e la fel de apreciată în sat şi în oraş, de către oamenii simpli şi intelectuali, de către tineri şi de către bătrâni. Diferenţele se manifestă la selectarea repertoriului.
4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:
Fondul de aur al subiectelor româneşti de snoavă rezistă presiunii modernităţii, uneori admiţând actualizarea / localizarea unor subiecte.
5. Data inventarierii, specialistul:
17.02.2011 Iulian Filip, scriitor, folclorist, cercetător ştiinţific, Institutul de Filologie, Academia de Ştiiinţe a Moldovei
6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:
Ovidiu Bârlea. Mica enciclopedie a poveştilor româneşti. Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, B., 1976
*** Snoave şi anecdote. Alcătuirea, articolul întroductiv şi comentariile de V. A. Cirimpei. Ch., Ed. Ştiinţa, 1979.
