Fitoterapia

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontalier:

Nume general: fitoterapia

Nume locale: tratamentul cu plante, leacuri din buruieni, lecuirea cu plante

Fitoterapia (phyton = planta + therapea = tratament) = ramură a terapiei care se ocupa cu mijloacele de prevenire şi vindecare a bolilor prin remedii vegetale.

S-a practicat pe întreg teritoriul ţării în trecut şi se practică până astăzi, având tendinţe de modernizare. Cu denumiri similare circulă şi în România şi regiunile rurale româneşti din Ucraina.

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:

Procesul lecuirii cu plante include câteva etape: culegerea (colectarea), uscarea şi păstrarea materiei vegetale, prepararea remediilor terapeutice. Culegerea plantelor medicinale se făcea conform unui calendar popular, fixat riguros de tradiţie. Caracteristică esenţială a acestui calendar consta în sincretismul său cumulat de empirism, magie şi ritual. Plantele de leac erau percepute ca având puteri magice conferite inclusiv de timpul şi ritualul recoltării, care era secret de breaslă. Zilele în care se considera că plantele de leac aveau calităţi tămăduitoare maxime se situau în apropierea sărbătorilor de hotar ale timpului (echinocţiile de primăvară şi de toamnă) şi, mai ales, la sărbătoarea care marca solstiţiul de vară numită Sânziene, ceea ce relevă principiile raţionale ale organizării calendarului. Plantele bune de leac erau recoltate într-un cadru natural „neînceput” sub aspect cultural: de pe terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni. Şi persoanele participante la ritualul recoltării trebuiau să întrunească calităţile purităţii rituale (trupeşte şi sufleteşte) şi să rostească anumite invocări, acestea fiind singurele vorbe permise. La fel, se cerea să aibă o anumită ţinută vestimentară (îmbrăcate sau dezbrăcate). Odată aduse, plantele se utilizau crude (mâncate, puse pe răni sau în bai) sau uscate (pentru fumegaţii sau pentru o eventuală necesitate). Se uscau plantele la soare sau umbră.

Uscarea la soare se utiliza numai pentru anumite părţi ale plantei ca: rădăcini, rizomi, scoarţe, muguri, fructe sau seminţe, al căror conţinut este mult mai stabil. Produsele supuse uscării se aşezau pe rogojini sau ţesături. Locurile de uscare vor fi neapărat protejate de curenţi de aer. În timpul uscării produsele erau permanent supravegheate şi întoarse pentru evitarea alterării. Pentru uscarea la umbră se foloseau podurile caselor, orice încăperi goale, şoproane, şuri, saraie etc. Aceste spaţii se dezinfectau şi curăţeau în prealabil, şi se crea posibilităţi de aerisire. După uscare materialul vegetal era pus în saci şi folosit la necesitate în băi sau prepararea extractelor. Extractele sunt preparate fitoterapeutice dizolvate în anumite medii (apă, alcool, ulei sau grăsimi de animale şi păsări): decoctul, maceratul, siropurile, tincturile, infuziile şi ceaiurile. Aceste forme fitoterapeutice au fost preluate în fitoterapia modernă şi sunt utilizate pe scară largă. Atuurile fitoterapiei rezidă în naturaleţea remediilor, este accesibilă oricui şi are indicaţii în toate afecţiunile cunoscute, fără să afecteze alte organe a corpului uman. Plantele cele mai utilizate în tratarea afecţiunilor au fost, de obicei, cele care se găseau în imediata apropiere a gospodăriilor ţărăneşti sau ale aşezării rurale: muşeţelul, rostopasca, urzica, leurda, menta, macul, pătlagina, cătina,troscotul, salcâmul, castanul, brusturele, pojarniţa, liliacul, bozul, curcubeţica ş.a.

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:

De colectarea prelucrarea şi utilizarea plantelor medicinale se ocupă azi comunitatăţile rurale, dar şi persoane fizice din mediul urban, de obicei, foşti medici, care îşi asigură existenţa în rezultatul practicării meşteşugului. În ultimii ani, în Republică creşte numărul firmelor şi asociaţiilor ce se ocupă de colectarea, prelucrarea şi comercializare plantelor medicinale.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:

Studiile întreprinse în laboratoarele farmaceutice în ultimii 20 de ani, au argumentat ştiinţific utilizarile tradiţionale ale plantelor medicinale. Cu părere de rău, în practica medicală actuală se întrebuinţează doar o mică parte din diversitatea materiei vegetale, deoarece proprietăţile chimice ale unor plante nu sunt încă pe deplin cercetate. Investigaţiile de teren au relevat că în ultimele decenii fitoterapia continuă să rămână un mijloc important de ratare, căpătând o amploare evidentă în condiţiile socio-economice ale Republicii Moldova.

5. Data inventarierii, specialistul:

02.12.2010. Natalia Grădinaru, cercetător ştiinţific, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:

1. Anton S. Ghid terapeutic naturist şi reţete de post. Iaşi, 2000.

2. Borza Alexandru. Noutăţi etnobotanice româneşti; o farmacie băbească. Cluj, 1936.

3. Paşcan V. Tratamente integrative prin medicina naturală. Iaşi, 2000.

4. Bartolomeu D. Cunoaşterea plantelor cu aplicaţiuni la medicina populară. Bucureşti, 1901.

5. Borza Alexandru. Flora grădinilor ţărăneşti române; plantele de podoabă, leac şi farmacie. Cluj, 1925, Vol.5.

6. Grădinaru Natalia. Tratamentul cu plante medicinale în Basarabia // Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie, vol.3 (16), Chişinău, 2005, p.159-172.

7. Boza Ion. Plante – izvor de sănătate. Chişinău, 1993.

8. Răuţă A. Plante medicinale româneşti. Bucureşti, 1939.

9. Ляликов С.И. Лекарственные растения флоры Молдавии. Кишинэу, 1968.

10. Колектаря плантелор медичинале. Кишинэу, 1971.

11. Флоря В. Плантеле медичинале. Кишинэу, 1982.

Subscribe to Fluxuri Distribuţie